Elegie

Îmbrăcată rece,argintiu
Ai plecat de timpuriu
Şi te-ai dus departe,
Pe pământuri uitate
Cu sentiment de ură;

Doar fiinţele reci îndură;
Prin vene îţi curge ceanură
Şi inima ta...goală,nefrântă
Ce învinge dragostea sfântă
Şi încruntă spaţiul dintre noi.

În direcţia ta văd doi ochi goi,
Gata să aducă nori şi ploi.
Ale tale iubite zâmbete
Anunţă fulgere şi tunete
Ce-mi taie usor din răsuflare.

Mă atingeai cu o ardoare...
A unor raze calde de soare.
Când lumina se retrage
Tu fiind viciul ce mă atrage;
Ghidat de noaptea'nstelată.

O amintire de mult uitată.
Pe o câmpie abandonată,
Nostalgic mă gândesc la noi;
Gust amar pe buze moi
De un roşu stins,ruginit.

Vocea ta dulce la asfinţit
Jura a ramâne;de ce ai minţit?
Rece,fără de candoare,
Oh..tu!Dulce nepăsare
Cu ochi negrii ce pătrunde.

.............................................

Până şi lumina zilei se ascunde,
Şi visarea face din ore secunde;
Iubirea în întuneric de mult uitată,
În noaptea asta o să mai mor odată.

Dulce amar

Parfum dulce în urma ei
Alunecând printre tei.
Singura pe cararea întunecată
Eu,singurul ce o aşteaptă.

Simţind gustul amar al morţii,
Pe spinii însângeraţi ai vieţii,
Pe petalele ploate ale dimineţii,
Mergând încet pe visul nopţii.

Trăind numai în vise,
Sentimente neatinse,
Două priviri nestinse,
De un vânt rece împinse.

Pâna şi vântul,încet îmi şopteşte,
Că nu o voi întâlni,şi apoi se opreşte;
Fără ea sufletul,corpul mi se ofileşte,
Şi în lumea mea,nimic nu mai înfloreşte.

Viaţa mea,măsurată în secunde,
Dureri neîncetat de profunde,
Toate fiind prea mari,prea multe,
Nu mai văd vârful acestui munte.

Draga mea

Cu sute de flori albe
Te așteptam draga mea,
Printre siluete slabe,
Umbra te părăsea.

O dimineaţă tristă,
Părul negru,ochii goi.
Curg lacrimi în batistă
Și pe obraji şuvoi.

Îngerii nu au gând
A te întoarce vreodată.
Ai plecat prea curând
De ce mi-ai fost luată?

Acum lacrimi ţin de sete,
Doru'n inimă se leagă.
Suspinu-l mă hrăneste
Intoarcete la mine,dragă.

În curând,albe petale
Se vor legăna în aer
De-asupra hainelor tale
Şi a morţii giuvaer.

Moartea este un vis
Ce mângâie când va veni,
Unde ești tu e paradis;
Iubirea ta ami cuveni.

Vino,în ultima clipă,
Tu,spirit singur şi pierdut.
Înger cu o singură aripă,
Încă un ultim sărut.

Lumânăriile ard si plâng;
Sub copacii înfloriţi
Ochii de dor se frâng
Draga mea,să nu mă uiţi.

Psihoză

Plin de otravă şi sânge,
În zadar plouă şi tună,
Până şi umbra fuge
Departe de furtună.

Priviri în roşu-negru,
Îngropat în necrosadism
Sângerând si ceru,
Gânduri negre în fordism.

Numai spirit şi demon
Privind peisaj scheletic,
Scufundat în vermillon
Îngropând orice tainic.

Auzind în liniste iadul,
În chemarea spre casă
Ghidat de pendul
Şi plutind în transă.

Ucigând fanatic,
Şi-n sete de durere,
Ceva expira'n fizic;
Secunde tot mai amare.

Stins în lumina obscură
Sicrie prea goale;
Pe foaie,o singură dâră
Trupul cere ardere

Operatii negre pe spirit,
Răni spălate'n cianură.
În chin,singurul favorit,
Aspir adânc în ură.

Trăirea morţii În nelinistea sorţi

Noaptea,privind tavanul
Simţind durerea,trupul,
Simţind cadavrul;
Sărutând adâncul.


În ochi,purtând doliul
Fericirii;viaţă urâtului,
Descoperind pustiul
Şi otrava cuvântului.


Bântuit de o vină
Poate din altă viaţă,
Nelinişte să devină,
Cu inimă de gheaţă.


Ard în focul disperării;
Apoi praf cărunt
Împrăştiat uitării
Suflat de vânt.

Oglinda

Vouă,ca oameni va fost menit
Să suferiţi la nesfârşit,
Ne doare sufletul,ne'a fost clintit,
Între viată şi moarte ne-am rătăcit.
Dar încă nu s-a sfârsit.


Înotăm printre atâtea probleme reale;
Şi ne înecăm intre celea mintale
Ne taie usor orice răsuflare
Este dureros şi încă ce ne doare.
Cele mai crunte boli fiind cele spirituale.


Trăind viaţa şi asteptând moartea
Dintre toate,căutând doar dragostea;
Părăsind urâtul,captivitatea,
Alungând dependenţa,nocivitatea
În spre norul pe care va pluti chemarea.


..................................................................


Trezindu-mă pe o bancă într-un parc pustiu,
Înconjurat de acel nor cenuşiu;
În jurul nucleului nu e nimeni,e pustiu,
Pictura somnului meu fiind pictat cu glasiu.
Fiind în coma vieţii mele,să mă trezesc?Nu ştiu.

Paradox

Scufudat în întunericul nopţii,
În fumul des al morţii;
În ceaţa deasă a zilei,
Ultimul pas al milei,

Scăparea din ciclul vietii
Urlă-n linistea diminetii;
Ah!De ce Doamne,
Durerea nu doarme?

Cerul fiind tot timul negru,
Stelele mereu reci ca fieru;
Natura de mult moartă,uscată,
Prezenta ei nefiind simpţită.

Eu,în ploaia rece a destinului,
Gânditor,in balta timpului;
Mă îndrept spre capăt singur,
Cunoscându-mi soarta,înclinul.

Citindu-mi cartea vieţii mele,
Puţine randuri,mă pierd între ele;
Sentimente pierdute,nesimpţite,
Sub greutatea timpului strivite.

Acestor ganduri am cazut voluntar
Cu un gust puternic de amar,
Plec spre tărâmul de apoi
Cu un gând spre voi.